Intrebarea fireasca pe care poate v-o puneţi: de ce aceasta afecţiune o abordăm prima? Mă pun în locul dvs, de data aceasta în calitate de pacient şi medic şi încerc să vă transmit ce ar trebui să ştie cineva diagnosticat cu hipertensiune.
Câteva date generale sunt necesare pentru a mă face înţeles. Astfel, până la începutul sec XX, hipertensiunea ca boală şi diagnostic bine conturat, era cunoscută doar în Europa şi Statele Unite. În prezent, această afecţiune se înregistrează pe întregul glob, cu un procent îngrijorător, depăşind 30% din populaţie.
Dacă înainte, hipertensiunea era considerată apanajul vârstei mai înaintate, în prezent ea este înregistrată în procent aproximativ egal şi la tineri, cu vârste peste 20 de ani. Întrebările sunt multe. Prima ar fi de ce atât de frecventă şi cu debut la vârste atât de tinere. Un răspuns ar putea fi să vă reamintesc că hipertensiunea apare pe un anumit fond genetic peste care se adaugă anumiţi factori de risc, pe care ii amintesc: greutatea pacientului, consumul excesiv de sare ( consum normal 4-6g/24h, !atenţie un litru de lapte de vacă = 2g de sare) şi stresul. Pacientul mai trebuie sa ştie că hipertensiunea este o boala care nu se vindecă, ci se tratează. Nerespectând un tratament pertinent condus de către cardiolog sau internist, afecţiunea duce la complicaţii: acident vascular cerebral (AVC), infarct miocardic, ateroscleroză sistemică.
Pentru început aş comenta pentru dvs. stabilirea diagnosticului de hipertensiune arterială, deoarece atât noi medicii, cât şi dvs facem greşeli în această direcţie. Vă reamintesc că la prima constatare a unor valori tensionale crescute, nu putem afirma diagnosticul de hipertensiune arterială, pacientul fiind doar atenţionat ca i s-a găsit o valoare mai mare. De ce acest lucru: pentru că peste 20% din pacienţii pe care ii consultăm în cabinet prezintă valori crescute din cauza mediului, aşa numita hipertensiune de halat („white-coat hipertension”). Pe de altă parte 15% din pacienţii care se prezintă prima dată la consult, au tensiune mică în faţa medicului şi mare în mediul lui natural. Această dilemă, dacă pacientul este realmente hipertensiv, poate fi rezolvată prin urmărirea timp de 24h în ambulatoriu (în mediul natural al pacientului prin holter), fără scoaterea din producţie a acestuia.
Odată stabilit diagnosticul de hipertensiune arterială, pacientul trebuie să se adreseze medicului specialist cardiolog pentru conduita terapeutică. Conduita terapeutică se adresează nu bolii, ci pacientului, deoarece acesta poate să prezinte anumite comorbidităţi (obezitatea, diabetul zaharat şi dislipidemia), care daca nu sunt luate în considerare de medic sau pacient duc la apariţia precoce a complicaţiilor. Tratamentul precoce al hipertensiunii are ca rezultat meniţinerea valorilor normale şi evitarea apariţiei complicaţiilor.
Odată stabilite terapia şi regimul de viaţă (evitarea consumului de sare, scăderea în greutate), chiar dacă valorile se menţin normale, pacientul trebuie supravegheat măcar o dată pe an.
Valorile tensionale crescute pot fi si asimptomatice, dar majoritatea pacienţilor prezintă unul sau mai multe din următoarele simptome: cefalee occipitatală (durere în zona cefei), ameţeli, acufene (urechi înfundate sau ţiuit în urechi), palpitaţii. Aici apare o capcană din partea pacientului, care încearcă sa justifice prin diverse motive apariţia acestora în loc să se prezinte la medicul de familie sau la medicul internist pentru a căuta adevăratul motiv. Vă dau un exemplu sugestiv, din cariera mea de peste 40 de ani: stând de vorba într-o zi cu un prieten cu vârsta de peste 50 de ani, având trei din simtomele de mai sus, afirma că este ameţit din cauza unei „astenii de primăvară”. La consultul efectuat constat că este realmente hipertensiv. Mulţumirile din partea sa au venit la trei zile de la începerea tratamentului hipotensor, afirmând dispariţia totală a simptomatologiei.